Mişcarea de trezire spirituală din Anglia şi Ţara Galilor-Jonathan Edwards şi Evan Roberts

Treziri spirituale premergătoare penticostalismului:

Trezirile spirituale între calviniştii olandezi şi prezbiterienii din coloniile centrale au aprins foarte uşor Noua Anglie congregaţionalistă, aici vorbind de implicarea pastorului congregaţionalist Jonathan Edwards (1703-1758), un predicator al trezirii spirituale, teolog şi filosof.[1]

Jonathan Edwards după terminarea studiilor la Yale, devenind pastor în Northampton, a avut prima predică publică cu titlul „Dumnezeu glorificat în lucrarea de răscumpărare”, evidenţiind opunere faţă de raţionalismul arminian. A fost transparent în ceea ce semnifică mântuirea care depinde total de Dumnezeu şi libertatea Lui de a decide acordarea mântuirii faţă de cine vrea, alegerile nefiind imorale. Face distincţia dintre rolul lui Dumnezeu decisiv în mântuire şi rolul pastorului ca unealtă a lui Dumnezeu la această lucrare. Edwards începe să organizeze întâlniri ale taţilor care sunt preocupaţi de educarea copiilor, iar primul semn al trezirii apărând în satul Pascommuck. Aici câţiva oameni au primit mântuirea în diferite moduri: un tânăr care este lovit de pleurezie şi care moare după două zile, o tânără femeie bolnavă care este mântuită înainte de moarte, o altă femeie din Northampton care a avut o imagine proastă îi spune lui Edwards ca Dumnezeu a mântuit-o, această mărturie fiind pentru mulţi oameni pricina convertirii şi trezirii lor spirituale.

Trezirea spirituală a avut ca punct de pornire partea tânără după care şi cea bătrână. S-au format multe grupuri de părtăşie în case, programele de biserică având ca scopul de laudă şi cântare, oraşul Northampton devenind astfel un centru al trezirii spirituale. Jonathan Edwards vorbeşte despre 32 de comunităţi împrejurul Northampton-ului ce au avut parte de trezire spirituală timp de un an (1734-1735); cel puţin 300 de noi convertiţi într-o jumătate de an, aceste cifre însemnând mult pentru vremea aceea. Trezirea spirituală s-a caracterizat prin manifestări miraculoase şi extatice, vedenii precum şi vindecări. Edwards verifica toate aceste manifestări extatice. El lua în calcul dacă ele duceau închinătorul la o apreciere mai intensă faţă de gloria lui Dumnezeu iar dacă se dovedea contratul, ele nu erau considerate autentice.[2]

Aşadar Jonathan Edwards este recunoscut ca cel mai puternic reprezentant al teologiei şi practicii religioase din Noua Anglie, gloria şi maiestatea lui Dumnezeu au devenit pasiune pentru Edwards. Meditaţiile lui zilnice, studiile care durau cam 13 ore în fiecare zi au aprins în el dorinţa de propovăduire a unui Dumnezeu suveran, nemuritor şi singurul adevărat.[3]

El avea o teologie calvinistă ceea ce a făcut să fie exclus din cadrul bisericii prezbiteriene, predicile lui fiind axate împotriva păcatului. Exclus fiind, a plecat în Stockbridge unde a început lucrarea printre indieni. Aici îşi scrie multe lucrări teologice printre care lucrarea Treatise on Religious Affections, întâlnind apoi un misionar pe nume David Brainerd în care vede o trăire autentică a sfinţeniei.[4]

La începutul sec. XX oamenii din Statele Unite ale Americii nefiind mulţumiţi de starea bisericilor exterioare, au dorit trezirea creştinismului iniţial, punând accentul pe botezul cu Duhul Sfânt şi manifestarea darurilor. Dorinţa de a lupta împotriva formalismului religios, a dus la căutarea repetării evenimentului de la Cincizecime, oamenii adunându-se în aer liber punând accentul pe sfinţenia şi perfecţiunea creştină ca şi condiţii indispensabile în vederea mântuirii şi botezului cu Duhul Sfânt. Despre sfinţire se poate spune că a condus la binecuvântarea dorită iar perfecţiunea lipsită de păcat era învăţătura dată metodiştilor de către John Wesley.

Această doctrină a fost numită Mişcarea sfinţeniei (Holiness Movement), unii creştini considerând-o ca a doua lucrare a harului, lucrare care anula în întregime păcatul adamic. Crezând în botezul cu Duhul Sfânt, acest lucru era necesar persoanei întoarse la Dumnezeu. Persoana botezată cu Duhul Sfânt, aceasta fiind înţeleasă ca o binecuvântare, putea birui orice păcat. De aici nu era departe ideea sfinţirii complete accesibilă oricărei persoane botezată cu Duhul Sfânt. După această binecuvântare, urmează o altă binecuvântare aşteptată de cei botezaţi cu Duhul Sfânt, aceasta fiind cea a vorbirii în limbi. Toţi creştinii trebuiau să experimenteze această vorbire în limbi. Pornind din acest moment putem vorbi de mişcarea penticostală care îşi are rădăcinile în mişcarea sfinţeniei.[5]

Insulele Britanice au fost cuprinse de unul dintre cele mai mari evenimente care au pregătit inimile oamenilor să primească experienţa penticostală, şi anume marea trezire spirituală din 1904 de la Wales. Omul ales de Dumnezeu pentru această trezire spirituală este un tânăr miner pe nume Evan Roberts, prin el Dumnezeu făcând ca timp de aproximativ un an barurile, cârciumile, cinematografele să fie închise şi toată lumea să cânte cântări spirituale oriunde s-ar afla. Cu o aşa schimbare în rândul oamenilor, în acest timp s-au convertit aproximativ 100.000 de oameni.

Acest tânăr dorea de mic copil să fie vizitat de Dumnezeu iar la vârsta de 24 de ani această dorinţă este împlinită. El mărturisea: „Duhul Sfânt S-a manifestat în aşa măsură, încât mi-a umplut întreg sufletul de prezenţa divină. Buzele mele au început să vorbească într-o vorbire ce n-o pot descrie. A fost deosebită bucuria care a venit peste mine”. El a avut o vedenie în care a văzut tot Wales-ul ridicat spre cer, precum s-a şi întâmplat odată cu marea trezire. Roberts a devenit foarte popular iar oamenii având în ei dorinţa fierbinte de a căuta părtăşiile la rugăciune şi la adunare. Deseori se întâmpla ca oamenii să închidă minele sau alte locuri de muncă mai repede pentru a ajunge la programe. Biserică era şi sus însă şi jos, în mine. Peste tot oamenii cântau şi de la serviciile divine se întorceau cântând. Duhul Sfânt a început să lucreze la conştiinţa oamenilor, astfel încât ei nu vroiau să se ştie nimănui datori sau că ar fi păgubit pe cineva. Puterea lui Dumnezeu a lucrat la familiile dezbinate împăcând soţii, împăcând prietenii certaţi. Nimeni nu îi învăţa aşa ceva decât singurul Dumnezeu prin prezenţa Duhului Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt nu s-a limitat la atât ci s-au făcut semne şi minuni caracterizate prin vindecări divine şi redresări morale, mulţi oameni dependenţi de alcool şi păcătoşi fiind mântuiţi.

Predicile lui Evan Roberts erau extrem de simple, el vorbind numai prin inspiraţie divină, niciodată folosind vreo notiţă. Când Evan nu simţea prezenţa Duhului Sfânt nu predica. Centrul mesajelor lui era crucea de la Golgota după care făcea chemarea la pocăinţă şi mărturisire urmate de primirea mântuirii.

Trebuie menţionat faptul că în adunările lor toată lumea cânta dar nimeni nu avea caiet de cântări, toţi cântând însă ca un singur grup. Secretul care a stat la baza acestei mari treziri spirituale a fost rugăciunea. Toate capelele şi bisericile din Ţara Galilor erau pline.

Partea tristă, de gen bumerang, este că Evan n-a înţeles faptul că între om şi Dumnezeu trebuie să existe o colaborare strânsă, ajungându-se la concepţia că predicatorul trebuie să vorbească numai când e inspirat de Dumnezeu în mod direct.